Inelet - drumul ca o rugaciune

Spre Biserica Inelet - cu Pace!

A cincea zi de concediu, ne treziram in alt pat, alt aer, eram in Herculane. Cu o seara inainte ne stabileam traseul, cu gazda micul dejun, de la care am primit multe informatii pretioase si pliante cu alte trasee montane cu pornire din oras. Inapoi in bocanci, de data aceasta am calculat bine greutatea rucsacului cu gandul la urcarea pe verticala a scarilor spre Inelet.

"Vreau, suflete, să mă dezbar de tine

și să trăiesc ca pomii de pe vale,

cu flori în locul gândurilor tale,

o viață fără rău și fără bine.

Departe, -ntr-o pădure de la munte,

când păsările toate-or face haz,

să mă trezesc cu soarele pe frunte

și lacrimile cerului pe obraz."

- Magda Isanos: Vis vegetal

Inelet este unul din satele pitoresti si izolate din Muntii Cernei. Sunt locuri in Romania, exemplu de cum poti trai cu demnitate prin munca si depasind greutati, poate inimaginabile. Vazand calatoria, emisiunea, lui Ioan Stoenica ne-a determinat sa ne dorim sa ajungem si noi acolo pentru peisajele care iti umplu sufletul de bucurie, pentru linistea din urechi si din suflet, pentru povestile oamenilor care pretuiesc aceasta "izolare", acest trai simplu, mai aproape de Dumnezeu. 

Locul de pornire: este marcat cu o statie pentru microbuz, o cocioaba din lemn buna sa te adapostesti in vreme de ploaie, pe ea e afisat totodata programul microbuzului ce duce spre Timisoara, iar langa ea o cruce, un panou si mai jos o punte suspendata peste Cerna.

Trecem Cerna pe puntea suspendata, urmaram poteca marcata cu versete din Biblie, iar dupa fiecare urcus la capatul lui suntem asteptati la umbra daca obosim sa ne tragem sufletul la bancile puse strategic din loc in loc de oamenii locului.

Ne cocotam pe scarile facute din salcami in anii ’70 si ce par a fi inca zdravene, frica noastra era alimentata la gandul viperelor, de aceea ne-am baricadat cu parazapezi. Piese achizitionate special pentru aceasta zona. Ciocneam cu betele in stanci, totul a fost bine in cele din urma, de frica de inaltime am uitat complet. #privestecerul ♥

La inceputuri scarile au fost coborate cu funii pe pietre, iar cu oameni de sus si altii de jos le-au proptit acolo pentru un drum mai scurt, patru scari asezate in stanca, fiecare de aproape 20 de metri. Altfel pentru a urca cu masina, si uneori se urca cu masini 4x4, se spune ca este nevoie de 15 kilometri de asfalt pentru a lega catunele pierdute din comuna Cornereva de drumul mare.

"La Carlige", scarile – calea cea mai scurta din Valea Cernei in Inelet si celelalte sate.

Ruga­ciunile acestea pe care le citesti in timp ce inima iti bate cu putere, picioarele ti s-au ingreunat de la urcus sunt ca o introducere in cunoasterea acestor locuri, a oamenilor dar si pe sine. Cald nu e, aerul adie, e timpul perfect, doar invadat de caldura in suflet poti fi. Urci mai departe, iar rugaciunile te insotesc la fiecare popas. Se intra, ca intr-o casa, cu rugaciune. La prima bancuta din colajul de mai jos am filmat un mesaj de grup de multumire lui Ioan. 

Cu Pace!

Poteca mer­ge mai departe, se afun­da iar in padure, urca si tot urca, nici nu mai conteaza daca ai ajuns ma­car la jumata­tea drumului. Cu totii am da din cand in cand tumultul din oras pe tihna de la tara. O altfel de viata.

Intalnim prima taratoare, Mircea si Andreea ne spun ca este o soparla fara membre, nu sarpe, apoi primul gard/prima poarta pe care avem grija sa o inchidem, asa cum am gasit-o. Nu exista delimitari intre sate, nu stiu cand am intrat sau iesit din Inelet sau Scarisoara.

A fost o zi senina, cu vizibilitate catre multe creste, pe unele, mai inalte si golase, inca mai domnea zapada. Parfumul salcamilor infloriti ne rasfata si incanta simturile.

Pasari pradatoare, un om zarit pe un deal, ne-am oprit la masa de la cruce pentru contemplare. Moment bun sa te schimbi daca ai transpirat, scoti crema solara, o gustare, multa apa si la drum. Ne mai astepta inca o panta serioasa pana la biserica. 

O panta pajiste plina cu papadii de acum in stadiu de puf, o capita cu fan, probabil si pomi fructiferi. De acesta, in prim plan, m-am indragostit.

Din acelasi loc fotografii din alte unghiuri, zoom-uri: la dreapta in zare spre alte varfuri, inapoi spre masa de la cruce, spre biserica:

Aproape de biserica erau plantate narcise cu fata spre vale, un pom inflorit. M-am minunat de grija fata de natura, de curatenie. Un loc plin de viata si ce pustiu! Biserica era inchisa, am intrat in cimitir, am mirosit parfumul liliacului din spatele bisericii. 

La mormintele din cimitir erau bancute pentru odihna viilor la picioarele celor trecuti dincolo, mie asta imi spune multe, oricat e de greu sa te impaci cu aceasta... fireasca trecere.

O credinta simpla si sincera, izvorata din traiul greu in stransa legatura cu ce le ofera Dumnezeu prin intermediul naturii.

Gospodariile le numeri pe degete, dar pamantul tot e fructificat si randuit: livezi cu ciresi, visini, meri, peri, pruni, caisi, nuci, cartofii si alte legume, grau pentru paine, malai pentru mamaliga, salcami si tei pentru stupii de albine, pasuni pentru animale. Amenajate jgheaburi pentru animale si deseori cate o cana atarnata pentru trecatori. Locul cu totul este casa lor, nu doar imprejmuirea curtii si se arunca gunoiul peste gard.

De la biserica, urmatorul popas e la scoala. Scoa­la exista, inca mai exista, rasuflu usurata cand vad copiii cum vin alaturi de o mamica. Citisem inainte sa plec intr-un articol ca ar fi plecat la scoala 5-8 si pastrasem pentru mine cu gandul poate nu e adevarata stirea. Am uitat de ei sa le aduc ceva dulce, noroc cu napolitanele si bananele luate la pachet. 

O invatatoare urca si coboara scarile in fie­care saptamana pentru cei patru elevi din catunele acestea si des se schimba, ne-a povestit mamica.

I-am (sur)prins cat am stat si mancat la masa vopsita in culorile drapelului.

Scoala are calculatoare, alimentata electric cu panouri solare si nu e singura datorita multor oameni inimosi, puteti citi aici: povestea.

Trecem de scoala, ne minunam de frumusete din jur, cum se poate trai aici, batem la prima casa, localnicii de acum sunt invatati cu turistii, unii s-au cazat la ei in casa, altii cu cortul, ca si Ioan Stoenica. Oameni deschisi, cu zambetul pe buze si totodata rezervati in fata aparatelor foto, cred ca e firesc, e nevoie de un efort, de o apropiere din partea celui care vine, ca si cu un copil. 

Icoana e o femeie de mai bine de 70 de ani, Elena e nora, ne povesteste despre tineretile ei, cand s-a casatorit, cum au construit casa, despre familie, evenimentele mai putin nefericite din sat dar unitatea consatenilor in rezolvarea lor. "E frumos, dar e greu, dar nici nu as pleca de aici, sa fim sanatosi.", ne-a spus. Biserica s-a ridicat tot in perioada scarilor, insa abia dupa 30 de ani a fost sfintita.

Bani nu sunt, mai coboara cativa pe perioade scurte sa lucreze in oras, insa se practica schimbul din rodul muncii pe ce le lipsesc: ulei, zahar, benzina. O data pe saptamana isi fac proviziile si coboara pe scari in Herculane.

Mamaliga si cu branza au tinut sa ne omeneasca, inca era calduta. Am gustat putin la insistentele bunicii. Le-am multumit si am plecat mai departe. In cautarea altei case.

Aici am gasit o femeie singura lucrandu-si pamantul si pazita de Max, ne-a multumit de pachetul oferit, ne-am bucurat sa vedem ca are lumina si am mers mai departe. Ar fi trebuit sa ne abatem pentru altele, nu cunosteam potecile si cu toate ca am sperat ca in drumul nostru sa mai dam de o alta locuita a urmat coborarea.

Un loc unde ne dorim sa revenim si sa campam pentru a putea vedea rasaritul sau apusul, sa pornim spre varful Arjana...

In schimb, fara sa stie, muntenii ne-au daruit si ne daruiesc enorm prin insasi existenta lor acolo un exemplu, o lectie de viata: sigur au greutati, dar sunt obisnuiti sa le infrunte, cu atitudinea lor in fata vietii si a mortii, dar si a muncii mult mai sanatoasa, mai senina.

Trecand pe langa stanca, iesind din padure si ajungand intr-o deschidere larga unde erau capite cu fan, am auzit si latrat de caine. Nu mai stiu ce am strigat si cui si sper eu ca nu cumva sa fi fost cauza pentru care ei s-au apropiat vertiginos. Erau pusi pe atac, ne-am adunat cu greu, spate in spate si cu betele indreptate spre pieptul lor incercam sa ne indepartam si totodata sa ii calmam. Unde era spray-ul.. Erau cu ochii pe rucsacuri, noi cu spaima in noi, Laurentiu incerca sa-i stapaneasca. Un sarpe sau tot o soparla fara membre ne-a iesit in cale, atunci a fost prilej de distragere a atentiei. Dragul meu i-a aruncat creatura inspre cel mai fioros cu incurajari si astfel am reusit sa ii mai calmam. 

Atunci am vazut ca nu mananca cainii serpi, dar l-a prins in dinti si-l batea de pamant. O parte din ei, au plecat, iar doi sau trei au mers cu noi o bucata de timp inca latrand dar nivelul pericolului scadea vertiginos. Dusmanii ne deveneau prieteni.

Am avut grija sa nu facem miscari bruste, sa vorbim cu ei, au trecut podul cu noi si au mers tot drumul de sosea, pe firul apei, pana la masina parcata, cativa kilometri. Dupa ce ne-am vazut in masina abia atunci le-am oferit din ce mai aveam de mancare.

Dincolo de stanci si scari si aproape de cer, traiesc oa­meni care nu sunt nici ingeri, nici pustnici, nici salba­tici, ci oameni la fel ca oricare dintre noi. Un loc legat de civilizatie doar printr-o scara sprijinita de stanci care au avut puterea sa renunte la multe pentru un astfel de dar, de trai.

"Bine­cuvantat sa fii, calatorule! Dumnezeu este cu tine!" Pleci mai liber, mai viu.

Viata acolo incepand de la varste fragede caleste omul si nu sunt ca noi, cu program de escapada de weekend sau de vacanta o data pe an in contact cu natura. 

Multi dintre noi incep sa caute si sa descopere frumusetea tarii dar putin sunt cei care cauta sa inteleaga mai multe despre cine suntem noi, care sunt radacinile noastre.  

Eu am ramas cu gandul la peisajele care iti taie respiratia, la oamenii ospitalieri, gandul mi se va intoarce din cand in cand la satele izolate de dincolo de nori, iar odata cu el, si pasii, ceea ce va doresc si voua: o incursiune si in lumea oamenilor, nu doar a muntilor, o comuniune perfecta dintre munte si om, dintre natura si om, dintre vesnicie si clipa, dintre viata si moarte.

Data: 12 mai 2015

Locul: Muntii Cernei

Cazati: Pensiunea Casa Natura, Str. Garii nr.71A, Baile Herculane.

Timpi: La 8:30 am plecati de la cazare, la 9:20 eram pe traseu, 3:50 pm la final de traseu (masina).

xoxo